Maini de catifea umbla pe scoarta creierului meu care isi doreste enorm sa treaca dincolo, fie acel lucru absurd sau nu, fie acel lucru galben sau nu…galben de soare, nu galben de frica, teama, oroare…
Maini de argint imi maseaza tamplele incet, cu miscari circulare dar usor chirurgicale si isi doresc sa fie maini de om, maini calde, care pot transmite, emite, evite…tot ceea ce e voie sa fie mentionat, soptit, spus…scris…
Maini de alabastru, maini de statuie care isi inchipuie ca sunt maini de pianist orb, uitat intr-o sala de concerte arhiplina, fata in fata cu cea mai mare teama a sa: ca poate vedea perfect partitura si va trebui sa se prefaca..din nou..ca e orb…
Esenta unui nou inceput nu se masoara in cuvinte sau in cantitati industriale de hartie si tus, ci in bucuria noii binominale si tripartite stari care a trecut de la vegetativa la teribil de activa, chiar hiperactiva as zice...
Esenta unui moment estetic nu se cantareste ca la aprozar si nu isi cauta o noua directie doar pentru a face pe plac altora ci, pur si simplu, isi vede de drumul ei, fara a se uita in stanga sau in dreapta...
Va rog, nu imi masurati esenta fericirii supreme sau a iubirii absolute in procentaje sau in emisii de statistica absurde si abjecte! Lasati-ma sa ma bucur total de ea, fara sa mai ezit si fara sa mai ma indoiesc de propria natura!
Indoieste-te de ceea ce nu esti, intreaba-te ceea ce nu poti fi, roaga-te sa devii ceea ce trebuie si uita si iarta si…iubeste…omul din tine isi cauta locul, zeul din tine l-a gasit deja. Cauta sa ii aduci impreuna cumva…
“Inca din timpuri stravechi obsesia obtinerii unei stari profunde de pace macinase fragilul si totusi perfectul psihic uman comun. Cel individual deja era internat la Balaceanca de vreo cateva secole, tot urland obsedant toata ziua ca viata se termina maine, ca omenirea era condamnata la pieire si alte idiotenii in aceeasi teribilo-groaznica serie.
Asa eram si eu. Pacienta cunoscuta deja la Balaceanca, figura mea angelica si inocenta pacalea foarte usor medicii si specialistii care, din pacate, aveau intotdeauna acelasi diagnostic si aceeasi reactie la starile mele care alternau intre furie si deznadejde, condimentate un pic cu bucurie si liniste.
Intr-un tarziu, un medic, Dumnezeu sa il tina o mie de ani in viata, a gasit solutia la problema mea. Am intrerupt tratamentul si, treptat, am iesit in lume. Surpriza si oroarea au fost inlocuite cu bucurie si dorinta de a cunoaste cat mai multe despre acel straniu oras numit, inocent, Bucuresti.
Istoria lui era fascinanta, cladirile, un amestec intre un Paris care ne face de ras (sunt jerpelite unele...) si un ceva modern care, din pacate, ne condamna la imbecilitate (cladiri imense care ameninta biserici, blocuri construite pe jumatate, complexe comerciale fraudulos de opulente...lista poate continua pana maine, sparanghelul se fierbe greu, deci, mai putem sta de vorba, nu?)
Incet dar sigur mi-am facut prieteni, am inceput sa ma imbrac mai bine, sa ma pieptan, sa nu mai aud cretinitatile celor care, chipurile, se interesau de soarta mea doar din cauza ca nu eram ca ei si era neaparat nevoie sa intru „in randul lumii”. In randul turmei poate, ca in al lumii eram din clipa in care m-am nascut!”
Notez si innot, din ce in ce mai greu, in pacla asta abjecta care isi face loc in creierii mei deja ametiti de atatea valori impartiale si imberbe, innot si notez, din ce in ce mai usor, in aburul asta care se prelinge din bucatariile celeste...aiureaaa, e doar un miros fantastic de mancare chinezeasca proaspata!
Doamne, ce foame imi e! Am lucrat pe un text extrem de greoi, plin de metafore pe jumatate bete si de patine prea noi pentru autor. Am incercat sa fac cumva sa sune mai romaneste...dar cumva, tot o pasareasca destul de
intelectuala a ramas. M-am lasat pagubasa! Prea multi neuroni pierduti...pe bune!
