Hesitation...resignation...hope, love, confession in the early hours of the morning...

I hesitate. I love to look in the other's mirror, I love to watch those eyes, I love to keep close, to breathe slowly so I will not bother the harmony of the sleep...

I resign. I resign from being just a human. I resign from being an angel. I had my share of cold, of loneliness...

I hope to become alive. I hope to die as late as possible...

I confess. Priests hate me. I am too innocent for their ugly hearts.

The late hours of the night comfort me...The early hours of the morning make me sad. I am alone. Again.

De ce?

De ce ma intreb de multe zile si nopti ce caut pe planeta asta?

De ce nu ma las in pace si ma haituiesc aiurea cand stiu ca ar trebui sa am enorm de multa rabdare cu mine?

De ce nu reusesc sa uit anumiti oameni, anumite momente, anumite sentimente cand, undeva in adancurile fiintei mele, oamenii, momentele si sentimentele sunt deja doar carcase vide si reci?

De ce ma doare inima?

De ce plang cateodata fara motiv?

De ce nu astept rabdatoare ca oportunitatile sa apara pe linia mea si ma comport ca o nebuna si le sperii?

De ce simt ca imi doresc sa dispar in neant din ce in ce mai mult?

De ce realitatea in care am trait pana acum e o iluzie?

De ce muzica din seara asta ma intristeaza?

De ce intarzii sa iau decizii importante cand ar trebui sa ma bazez pe intuitie si sa le iau si gata?

De ce iubesc ploaia?

De ce iubesc momentele de liniste de dimineata?

De ce urasc sa nu fiu bagata in seama?

De ce ma doare ignoranta celorlati?

De ce imi e dor de tine cand stiu ca te am in suflet, unde totul e ok?

De ce...

I wanna be...

E din nou aprilie. April, moment usor labil, subtil, tactil, senil...Era sa pacalesc pe cineva pe intai dar am renuntat in ultimul moment. Poate ca m-a pocnit etica in frunte, poate ca mi.am dorit sa fiu pacalita...on sait jamais...

Ascult muzica. Nu clasica. Nu o suport intotdeauna. Si nici ea pe mine. E prea melancolica iar eu sunt prea zvapaiata ca sa suport.

Un tres grand lapin (scuzati lipsa semnelor respectiv utile pentru o scriere mai corecta) dans mes yeux, Dieu, il existe comme toujours...C'est la lumiere..ou pas... A veces me miro en el espejo y me digo a mi misma "Que cojones hago yo en este mundo?"

Ne.am trezit, iubim, simtim, traim, devenim. Din moluste exprimandu.se nearticulat in fiinte de lumina pura, in conexiune perfecta cu Universul.

In fond si pana la urma si la coada, cu ce ne putem lauda in fata lui Osiris? Ca am dat de mancare la pisicile din cartier si am scarpinat pe burta toate potaile si potailoaiele din Bucuresti? Nu cred ca va fi indeajuns. Nevoia de singuratate, nevoia de a impartasi, nevoia de a iubi...cam atat? Nu cred. Din nou, cu riscul de a ma repeta pana la absurd si la penibil, nu cred ca atat ne/ar face fericiti.

Ma uit cu atentie la viata mea in ultima vreme. Nu imi place. Dar incerc sa o fac frumoasa, asa cum o simt de cand am aparut pe acest pamant si in acest corp. Nu stiu unde ma va duce, nu am pretentii sa insist sa ajung unde nu am ce cauta, ci doar sa merg pe linia mea. Aceea adevarata, nu cea care mi s.a impus..

Fara temeri, fara frici, fara ezitari, eu cu mine, eu cu tine, eu cu noi...haide, haidem, haideti!!

Cam atat...I wanna be in love, I wanna be close to you, I wanna be safe...I am in love, I am close to you, I am safe. I AM THE LUCKIEST PERSON EVER!!

Arta de a nu spune nimic...Sau poate ca...da (?)

Un upgrade de memorie, o fantana parasita, o speranta batuta bine si abandonata, plina de sange, langa un tomberon din Piata Romana, un sarut cald si tandru, discutii inerent-absurde, spaime, tehnocratie la greu, somn, iubire, temeri si cosmaruri...

Totul suna a nou, totul suna a ceva inefabil, inegalabil de frumos, fantastica literatura de trei parale provenita din creierii obositi ai unei himere perene si perpetue...

Privesc, usor siderata, manifestarea furiei, a urii, a pasiunii si gandesc "Eu am mai fost aici". Non-umanul, non-existenţa, non-prezenţa, non-eu, non-voi...

Da, afirm sus si tare ca ador sa imi pierd timpul ascultand cum creste iarba, cum ploaia isi croieste drum printre crapaturile blocului, cum cineva respira langa mine in pat si ador, cat pot eu de mult, sa zambesc in somn. Si asta aproape indiferent de ceea ce visez...

Plec. Merg. Ma duc in lumanari, me duc la pascut, vita, om, petunie, pastrama de berbecut, bere, vin, apa...Poezie pura, impropriu clasificata drept manifest al constiintei proprii.

Elucidez mistere, desfac noduri gordiene, pictez capodopere, iubesc oamenii, urasc momentele agresive si totusi...parca nu am spus nimic, nu-i asa?

Sau poate ca...da (?)

In esenta eu, in aparenta tu...

Ganduri usor naive, absurde, zambitoare, pufoase, calde, blande, bune imi bantuie peisajul sinapselor. Ma vad pe mine...insami...fericita, multumita, inconjurata de oameni dragi, catifelati, curajosi, pragmatici, fini...

In propria mea esenta nu indraznesc sa privesc. Inca. Sau, poate, deja m-am vazut si mi-a fost usor teama. De ce? De razbunarea proprie? De oprobriul personal? De lipsa mea de curaj? De cine? De oamenii care nu au avut rabdare sa sape impreuna cu mine ca sa gasim comoara? De oamenii care imi sunt dragi si care nu m-ar judeca niciodata? Mi-ar atrage atentia unde gresesc, dar nu s-ar uita cu sila la mine.

Poate ca am exagerat prea mult cu ascunderea asta de mine. M-am filat, m-am sabotat, m-am ignorat, m-am ostracizat pana la absurd si nu am castigat nimic!

Mi-am dorit chiar sa dispar...ca sa nu mai fiu o povara. Absurd, stiu, dar am simtit la un moment dat ca ar fi cea mai buna solutie.

Oricum, saptamana am inceput-o bine as zice. In esenta eu sunt eu, in aparenta/aparitie, tu esti tu. La fel, identic personaj de roman cavaleresc, tablou din Prado...

Concluzia e urmatoarea: daca eu sunt eu si tu esti tu...noi suntem oameni. Dincolo de cuvinte, dincolo de timp, dincolo de limitele societatii...

Keep in touch!

Etern...

Etern pelerin in ploaia gandurilor tale...
Etern vagabond in orasele amintirilor tale...
Etern cavaler in luptele pentru sufletul tau...

Etern om, etern zeu, etern idol pagan, uitat in pestera de sub cascada...
Etern sentiment de iubire, de implinire, de speranta, de curaj, de sprijin...
Etern privilegiat sa impart momente unice cu oameni care exista dincolo de timp si spatiu...

Etern....

Un nou inceput pentru America. Casele de pariuri s-au inchis la cote maxime?

Ieri, America a primit o fata noua. Nu una caucaziana, nu una hispanica. Nici macar una bastinasa. A primit figura unui barbat de culoare, care, intr-o maniera usor cristica, cu adanci implicatii sociale, economice si chiar culturale, a decis sa ia taurul de coarne si sa faca ordine in haosul instaurat de predecesorul sau.

Nu am "surse"in America, dar presa noastra a fost destul de bogata in articole. Astfel, am reusit sa urmaresc cu atentie (minus orele dedicate somnului) procesul prin care o natiune a carei cultura este una care, personal vorbind, are multiple influente metise a primit o puternica influenta coloniala. Un sange proaspat, usor amestecat, ce-i drept. Dar, poate, aceasta rasa noua, acest presedinte fresh si tanar, care nu are obiceiuri viciate sau care nu recurge la violenta, ci la discutii, la medieri, la negocieri, ii va aduce unei tari care, o perioada destul de mare de timp, a ezitat intre a fi exponent cultural sau jandarmul lumii.

Imi recomanda o prietena aseara sa urmaresc investitura lui Obama. I-am replicat realist: "Nu am cablu, draga mea. Am renuntat la el." Poate am gresit. Dar Internetul e o sursa buna si pot sa catch up cu evenimentele care au "zguduit" America.

Am aflat ca ceremonia ar fi costat o avere, in ciuda crizei care bantuie, cam ca o mica Moarte Rosie. Am aflat ca Obama a avut un discurs fulminant. Am vazut si poze, care mi s-au parut chiar frumoase. Am inteles implicarea, dorinta si sperantele americanilor intr-un homo novus care s-ar putea dovedi mai american decat ei toti prin experienta si punctualitatea cu care doreste sa rezolve problemele. Am citit un pic si despre planurile lui. Par normale. Si, poate, chiar o sa si devina realitate.

Casele de pariuri mentionate in titlu exista in mod sigur. Probabil s-au inchis la cote maxime. Sau poate ca nu. Sincer, mi-am deschis si eu, mental, o casa de pariuri. In afara de pariul cu 2009, am mai facut unul, chiar azi dimineata: ca Obama va reusi sa repuna pe picioare o tara bolnava, abatuta, trista, usor morbida, usor cinica, depresiva, paranoica, etc. Poate ca democratia americana va deveni ceea ce trebuia sa devina acum secole bune, poate ca natiunea americana va reveni la normal. Poate ca au o sansa.

Pariurile au ramas. Casele de pariuri, bineinteles, inca sunt deschise undeva. Eu una raman la opinia mea: Obama reprezinta o sansa nesperata pentru intreaga natiune de peste ocean.

PS: In alta ordine de idei si lasand usorul pupincurism, s-ar putea ca intrarea lui Obama sa faca parte dintr-un plan ff interesant...Dar, om trai si om vide.

Je vous en pup!!