In esenta eu, in aparenta tu...

Ganduri usor naive, absurde, zambitoare, pufoase, calde, blande, bune imi bantuie peisajul sinapselor. Ma vad pe mine...insami...fericita, multumita, inconjurata de oameni dragi, catifelati, curajosi, pragmatici, fini...

In propria mea esenta nu indraznesc sa privesc. Inca. Sau, poate, deja m-am vazut si mi-a fost usor teama. De ce? De razbunarea proprie? De oprobriul personal? De lipsa mea de curaj? De cine? De oamenii care nu au avut rabdare sa sape impreuna cu mine ca sa gasim comoara? De oamenii care imi sunt dragi si care nu m-ar judeca niciodata? Mi-ar atrage atentia unde gresesc, dar nu s-ar uita cu sila la mine.

Poate ca am exagerat prea mult cu ascunderea asta de mine. M-am filat, m-am sabotat, m-am ignorat, m-am ostracizat pana la absurd si nu am castigat nimic!

Mi-am dorit chiar sa dispar...ca sa nu mai fiu o povara. Absurd, stiu, dar am simtit la un moment dat ca ar fi cea mai buna solutie.

Oricum, saptamana am inceput-o bine as zice. In esenta eu sunt eu, in aparenta/aparitie, tu esti tu. La fel, identic personaj de roman cavaleresc, tablou din Prado...

Concluzia e urmatoarea: daca eu sunt eu si tu esti tu...noi suntem oameni. Dincolo de cuvinte, dincolo de timp, dincolo de limitele societatii...

Keep in touch!