Iata-le mai jos:)
Enjoy!
Bucureştii la ceas de seară...
Orientarea mea în spaţiu câteodată mă „obligă” să aleg rute mai puţin obişnuite. La fel şi dorinţa încă inocentă de a explora, de a mirosi, de a pipăi clădiri, statui, garduri de biserică, colţuri de străzi, oameni, câini, pisici (nu neapărat în ordinea aceasta şi, din nou, nu neapărat în realitatea asta). Într-o după-amiază, după servici, am decis să schimb un pic ruta pe care mă întorceam acasă...Iată rezultatul: am ajuns în Cişmigiu. Mirosea a flori, a oameni de toate categoriile şi opţiunile, a câini mai mult sau mai puţin sălbatici, a fum de ţigară, a bere, a vorbe rostite la mânie, a complimente sincere, a minciuni spuse în grabă, a spaimă, a bucurie, a curaj, a relaxare, a iubire, a viaţă...
Am savurat betonul aleilor, frunzele bolţilor verzi, umezeala lacului, hărmălaia de pe el, copiii care alergau în jurul meu şi râdeau din tot sufletul, bunicile semi-isterice dar care se retrăgeau obosite pe o bancă, scoteau un ziar pe care îl reciteau a nu ştiu câta oară, aruncând o privire semi-vulturească la argintul viu din raza lor vizuală, mai emiţând de vez en cuando o comandă/un ordin croncănit şi aspru sau o grijă normală dar cu iz de absurd...
Am zâmbit din tot sufletul privind lebedele şi raţele şi m-am minunat de splendoarea şi unicitatea Naturii. Dar mi-am adus aminte şi de cinismul, oroarea şi ignoranţa fiinţei numită om – chiar şi de gândirea primitivă care îi spune „Distruge! Loveşte!” şi m-am întristat...Paradoxal, nu suntem atât de evoluaţi cum credeam..fiinţe cu limbaj articulat...articulat ca să ce, ca să nu mai scârţâim?
Deja era seară. Trecuseră câteva ore bune de când eram în Cişmigiu. Lumea „bună” dispăruse în case, mânată de somn, foame sau de ultimul episod al telenovelei X. În jurul meu se auzeau broaştele, freamătul copacilor, un telefon care scotea triluri manelistice, comentariile unor tineri care mergeau să deguste un pic de lichior de hamei şi o ţigare şi...sunetul telefonului meu. Cu un zâmbet în care se amestecau bucuria, tristeţea şi o uşoară melancolie, am pornit-o spre casă.
Am ajuns într-un târziu...cam târziu; preferasem să merg pe jos o bună bucată din drum ca să mă reîncarc cu energiile bune „captate” în Cişmigiu. Aş putea spune chiar că nu am regretat „vizita”. Mi-am pus în agendă o vizită semi-nocturnă în alt parc. Poate în Carol. Sunt curioasă ce energii sunt acolo.
Seară bună, Bucureşti!
Un „proiect cu valenţe profund socio-urbane”: să iau un troleu sau un autobuz, nu conta linia sau traseul, şi să mă plimb cu el până când mă satur. Ei bine...nu am făcut asta. Încă. Dar am reuşit să mă plimb pe traseul care dă titlul articolului. Nu e obositor. Nici enervant. E altceva. Ştiu că sunt şi alte trasee, dar ăsta chiar merită. Dincolo de orice surpriză neplăcută, gen prea multă lume, cerşetori, aşteptarea, îmbulzeala, comentariile, manelele sau rock-ul alternativ sau chiar house-ul brutal. Sau hainele care miros a ceva de genul naftalino-prazo-basuro-trafic-familie.
E ca un ritm. Nu unul neapărat anume. Pentru mine, cel puţin...e cam aşa: Unirii, Izvor..Eroilor. Pauză. Ies din vagon şi mă instalez pe peron. Privesc şi sun privită. Azi port blugi, cămaşă albă şi o haină maronie. Culorile predominante ale celorlalţi sunt albastrul, movul, albul, roşul, verdele...şi griul. Sau cum ar spune cei care oferă mărfuri, marafeturi şi ciurciubote la Dlagonul Loşu – gli.
O pereche se ceartă. Un bătrân priveşte undeva în gol. Absenţa conştiinţei prezente face bine câteodată. Sună un telefon. Ritm alert, uşor enervant. Răspunde o voce feminină, undeva în spatele meu. Nu vorbeşte româneşte bine. Comentează nu ştiu ce cină. Mai inserează şi expresii în germană. Pe unele le înţeleg. Râd uşor.
Aş bea o cafea, dar mi-e un pic lene să urc treptele până la magazin. Mai am timp. Cred. Ce am eu cu cafiaua nu? Nu mare lucru. „Drog” favorit şi oarecum gratuit. Semne bune anul are, doamnelor şi domnilor! Beţi cafeaua nu ştiu care şi mamă-mamă ce cotă socială mare se va crea...mda. Mai discutăm.
Tre’ să plec, mă scuzaţi, a venit metroul. O piesă de muzeu..să n-o confunde ceilalţi cu trenulJ
O cafea cu zori
Cana. Apa. Linguriţa. Cafeaua. Lapte nu. Nu întotdeauna. Zahăr. Răbdare. Fredonez câteva note. Apa a fiert. Torn în cană...de fapt, în căni. Am uitat. He he!
Bem cafeaua. Râdem încetişor. Soarele încă nu s-a trezit. Zorii îmi mulţumesc. Merg mai departe. Eu mă întorc în pat. Iar o să râdă soarele de mine. „Leneşă mică, iar nu mă aştepţi cu cafeaua gata?”
Fly me to the moon…
Seară de octombrie, seară cu ploaie...seară uşor rece dar interesantă, amuzantă, fezandată, amorezată. Plimbare în Lipscani. Nu am de gând să încep cu istoria locului, cu comentarii despre terase, oameni, biserici, câini vagabonzi, farmacii, librării...am de gând să mă opresc.
Da. S-a oprit şi ploaia. Perechi zâmbitoare, antrenate în discuţii profunde, tandreţe, iubire, speranţă, curaj...încredere, respect, intimitate. Oameni. Atât.
Simfonie de culori, mirosuri, sunete, murmur permanent şi prezent, fără nicio îndoială. Savurez. Savurăm. Comentăm. Râdem încetişor. Arătăm uşor, finuţ, cu degetul. Un poquito...solo un poquito, just for the fun of it!
Dintr-o dată, nu se mai aude nimic! Tot „filmul” e brusc pe „Mute”...cu excepţia unui individ. Da. Un fragment. Un clip aparte. Cineva care, exact ca în filmele americane de modă veche, cântă la saxofon aproape de un felinar. Zâmbesc. Zâmbim. Asta da surpriză!
Ce cântă? Hmm...un clasic...Fly me to the moon...O fi un Lipscani cu un saxofonist şi acolo?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu