Nu pot sa spun ca sunt un om perfect. Nici macar ca as tinde spre un anumit tip de perfectiune. Cum ar fi cea fizica...sau cea metafizica. Mai rau, sunt si eu una din persoanele care ani de zile s-a ascuns, s-a prefacut...si s-a mintit, poate din ignoranta, poate din spaima ca va fi lovita si...distrusa.
Ideea e ca acum, fie ca imi convine sau nu (ego-ului meu), lucrurile se schimba radical si, de cele mai multe ori, ma simt cam luata pe sus si imi usor teama, alteori rad in sinea mea -acum ii inteleg si pe acei calugari zen care radeau in ploaie sau care zambeau in timp ce admirau rasaritul - si cateodata imi vine sa plang si sa inchid telefoanele...
Pana acum cativa ani culoarea vietii mele nu era in intregime a mea, ci mai mult alcatuita din culorile parintilor mei, adica maron, beige, negru, gri, auriu...dar acum, din ce in ce mai mult, caut culori pastel sau culori mai neutre (asta cand vreau sa fiu lasata in pace). Si ceea ce imi place e ca manifest, cu mai multa forta, exact acele chestii care au fost tinute cumva sub obroc...vulcanic, brutal, usor isteric..dar probabil asa e mai bine.
Asa ca, daca as face chiar acum o expozitie cu lucrarile mele (bazandu-ma exclusiv pe ceea ce am simtit acuma), cred ca reactiile celorlalti...ar fi ceva intre mirare, amuzament, groaza, mila...sau...mda..adevarul e ca imi...nu pot sa spun ca imi cunosc chiar 100% prietenii. Ci cam 80-90%. Restul de zece prefer sa fie un mister, o surpriza...un moment...altfel.
In concluzie...as spune ca ma defineste cel mai bine un melanj exotic de verde, negru, albastru metalic, bleu ciel, auriu, rosu, portocaliu intens, gri dur...si poate si alb...poate...
Felicitari pentru articol!
RăspundețiȘtergere